“Ma simt vinovat” si “Mi-e rusine”

9T4obB8TEAcesta este un text informativ scris pentru cei care au un sportiv in casa, pentru cei care lucreaza cu sportivii si pentru sportivii care au ajuns la un grad de intelegere si maturitate astfel incat cuvintele de mai jos sa ii ajute sa reflecteze asupra trairilor si comportamentului lor ca sportivi.

Sentimentul de vinovatie si cel de rusine sunt doua sentimente atat de profunde incat ne fac sa suferim uneori pana la epuizare. In sportul de performanta ele afecteaza cu siguranta nivelul executiilor tehnice, comportamentul pe teren si mai ales placerea de a face sport. Consecinta o stim: rezultate care nu sunt pe masura asteptarilor reale.

Sentimentul de vinovatie este o experienta cognitiva si emotionala care apare atunci cand persoana realizeaza sau crede ca si-a incalcat propriile standarde si se simte responsabil pentru aceasta”. Spre exemplu: “ma simt vinovat cand pierd pentru ca toata lumea ma sustine, iar eu nu sunt in stare nici sa lovesc o minge”. Standardul meu/ credinta mea e ca ceilalti sa ma sustina atunci cand merit, nu cand nu merit.

Rusinea este o emotie negativa, dureroasa care rezulta din compararea actiunilor proprii cu idealul propriu. Atat comparatia cat si idealul sunt alimentate de regulile, normele grupului social din care persoana face parte”. Cu alte cuvinte, daca vad ca pe terenul de sport, joc sub nivelul meu, in mintea mea ma compar cu nivelul meu real sau cu nivelul la care doresc sa joc. Stiu ca regula sportului este aceea de a castiga si ca ochii celorlalti sunt indreptati asupra mea, iar atunci imi e rusine: de mine/ de altii.

 

Cum reactionam noi, cei de pe margine

Indraznesc sa spun ca in multe cazuri sentimentele de vinovatie si de rusine ale sportivilor sunt ignorate de cei care ii educa si ii coordoneaza.

Cauzele sunt urmatoarele:

  1.  fie ca nu suntem constienti de importanta acestor sentimente
  2.  fie ca suntem convinsi ca daca sportivul sta bine din punct de vedere fizic, tehnic si tactic, mentalul este tras de ele in sus. Poti sa privesti si asa, dar sunt momente in care sentimentele isi cer dreptul de a fi rezolvate, pentru ca suntem oameni, nu roboti.

 

Incercari de rezolvare

Suntem atat de obisnuiti ca sportivul sa se simta vinovat sau sa ii fie rusine, incat chiar incercam sa il sustinem, dar vazand ca nu obtinem rezultatele scontate, obositi de atata abordare pozitiva ajungem ori sa il ignoram din acest punct de vedere, ori uneori chiar sa vrem sa facem sportivul sa se simta vinovat sau sa ii fie rusine. Poate asta il va ajuta sa se puna pe picioare!?!

Dar noi suntem adulti, parinti sau antrenori si avem responsabilitatea de a invata sa ne purtam cu sportivul, copil sau adult, astfel incat sa se dezvolte echilibrat ca om si ca sportiv.

 

Explicatii

“Imi este rusine de mine”

Fara sa indrazneasca sa spuna in cuvinte ceea ce simte, sportivul (copil sau adult) tace si nu se plange de rusinea care ii incolteste in minte chiar in timp ce se afla pe teren. Ce auzim noi? Auzim ca se plange de ceea ce face rusinea din el: faptul ca nu joaca bine, ca nu se simte bine pe teren, ca se enerveaza samd. Se plange si se chinuie uneori ca sa vada celalalt ca ii pasa de ce i se intampla. Acesta este modul lui pasiv de a se descarca emotional.

Mai exista varianta ca sportivul sa nu fie constient de rusinea pe care o resimte. Sau poate el insusi nu acorda importanta asa de mare sentimentului cu care deja s-a obisnuit. Uneori suferinta cauzata de rusine o indura cu stoicism pentru ca intr-un fel sau altul trebuie sa se pedepseasca prin suferinta pentru rateurile pe care le da pe teren.

“Imi este rusine de ceilalti”

Acum, haideti sa privim realitatea in fata: cand sportivul iese de pe teren, care este prima intrebare care i se pune? “Ce ai facut?” Iar raspunsul care se asteapta este “Am castigat” sau “Am pierdut”. Asa ii invatam noi pe sportivi, asta se cere de la ei pana la urma in sport: sa castige. Un sportiv mi-a spus odata asa: “Ce ma motiva sa lupt pe teren era victoria, pentru ca ceilalti sa nu mai rada de mine”. Ii era rusine de ceilalti. Si atat de importanti au fost pentru el incat s-a lasat de sportul de performanta.

“Ma simt vinovat”

“Numai eu sunt de vina”, imi suna si acum in urechi cuvintele unui sportiv, spuse acum mai mult de douazeci si cinci de ani. Cu alte cuvinte “eu sunt de vina pentru ca nu imi iese jocul pe teren, eu sunt de vina ca te dezamagesc pe tine, antrenorul meu, mama mea, tatal meu, ca va dezamagesc pe voi, coechipierii mei”.

Acest sentiment de vinovatie poate inseamna “grija” prea mare a sportivului fata de ceilalti.

La copiii sportivi de pana in 10 -12 ani sentimentul de vinovatie poate sa apara ca rezultat a ceea ce aude in jurul sau la scoala sau pe terenul de sport. Fie ca i se spune direct “e vina ta!”, fie ca aude ce li spune altor copii, efectul poate sa fie acelasi. La fel se intampla si cu sentimentul de rusine.

Dupa 12-13 ani, ca urmare a procesului de maturizare, cand deja copilul incepe sa capete mai multa independenta in gandire si incepe usor, usor sa ii creasca motivatia intrinseca pentru sport (face sport pentru el, nu pt altii), el merge mai departe cu regulile pe care le-a invatat de la ceilalti in ceea ce priveste modul de a evalua situatiile si pe el insusi.

Spre exemplu, daca in copilarie un sportiv a auzit de la parinti, antrenor, coechipieri ca e “vina ta”, ca “nu te-ai antrenat cat trebuie”, ca “nu ai tras destul de mult de tine pe teren”, ca “ar trebui sa iti rusine cu ceea ce faci”, “cu ceea ce esti”, “cu rezultatele tale”, atunci sansele sunt mari ca mai tarziu, chiar daca nu i se mai spune, el sa se fi obisnuit sa se simta vinovat pentru greselile pe care le face si sa ii fie rusine. El a preluat modul de a gandi si a se pedepsi de la ceilalti.

Constientizare- acceptare- rezolvare

Pasii pe care pot sa ii urmez pentru a face pace cu aceste sentimente de rusine si de vinovatie:

  1. constientiz ca imi e rusine, ca ma simt vinovat
  2. constientizez ca sentimentul de vinovatie si de rusine au consecinte negative asupra jocului meu si asupra concentrarii pe teren
  3. accept ca mie imi e rusine, ca eu ma simt vinovat
  4. descopar care este mecanismul care a dus/ duce la aceste sentimente (eventual cu ajutorul unei persoane de incredere, parinte, antrenor, coleg, psiholog)
  5. vorbesc despre ce simt si inteleg/accept complexul de imprejurari care a dus la nasterea acestor sentimente
  6. ma simt liber, fara presiunea sentimentelor negative si ma pot concentra* pe ce am de facut pe teren
  7. ca sa ma pot concentra pe teren * folosesc printre altele tehnica respiratiei “din burta”, a gandirii pozitive, vorbesc intr-un anumit fel cu mine, folosesc rutine,
  8. am rabdare cu mine si apreciez fiecare efort si pas inainte facut pana invat cum sa fac fata (sa “rezolv”) sentimentele mele de rusine si vinovatie

Se prea poate ca aceste sentimente sa fie compensate de o tehnica-, tactica-, conditie fizica bune si de alte calitati psihice care sa il ajute pe sportiv sa faca fata situatiilor critice pe teren. Dar …(citeste mai departe)

 

…de tinut minte pentru viitor…

…ce am vazut noi psihologii in practica este faptul ca poate veni un moment in cariera sportivului cand aceste sentimente isi “cer drepturile” de a fi simtite, denumite, de a se vorbi despre ele si de a li se dea un loc in viata astfel incat sa nu o mai afecteze. Mai ales momentele sau perioadele de stress (dar nu numai) ele isi pot face prezenta pentru “a-si cere drepturile”.

 

Cele scrise mai sus reprezinta cateva aspecte importante despre sentimentele de rusine si vinovatie la sportivi si va rog sa le priviti ca material psihoeducativ de constientizare a unor situatii cruciale in activitatea sportivului. Orice situatie individuala cere o abordare individuala.

Pentru orice poveste, intrebare sau sugestie va rog sa imi scrieti la nicoleta@tanase.biz

 

Sursa desen clipart: Clipartbest

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *